Format mare

Înaintea apariţiei filmului nr6 (120/străbunicul filmului de 35mm) aparatele foto foloseau formate pe placi. Chiar dacă în mare parte fotografii sau mai bine spus asistenţii lor preparau singuri emulsia, holderele în care aceste placi erau puse trebuia să fie de dimensiuni standard. Chiar dacă fotografia pe placi a murit la începutul secolului şi era complet îngropată în anii 50, fotografia de format mare a rămas mult timp după. S-a înlocuit sticla cu celuloid pentru ca acesta este mult mai flexibil şi mult mai uşor; entuziaştii încă folosesc formate de sticlă. În noiembrie 2010 am întâlnit în barul numit Fabrica un fotograf al cărui nume îmi scapă, care făcea portrete cu un speed grafic cu o lentilă mâncată de ciuperci în tubul ei de alamă in care a fost pusă acum mai bine de un secol; lens bord-ul era prins cu o fâsie de banda adeziva care semăna mai mult cu resturile unei lumânări decât cu suportul unui instrument optic. Mirosul acela de carne proaspătă (colodiul) mi-a adus aminte că fotografia nu este un defunct îmbălsămat în pixeli, prezentat din când în când ca un excentric pentru mulţime asemeni unor moaşte. La scurt timp amicul meu, M.C., m-a sunat să îmi spună că a descoperit o metodă de a face Dagherotipuri pe masa din bucătărie şi preferabil fără mercur (cu puţin noroc poate reuşim să nu murim încercând procesul). Lăsând la o parte alegoria morţii, tot mai multă lume foloseşte procese pentru formatul mare, fie că este vorba de dagherotipuri, ambrotipuri, sau chiar hârtie foto.

Chiar dacă majoritatea foloseşte formatele mari pentru a scăpa de noul clasicism al fotografiei, fotografia pe format mare are încă o pondere mare în studiourile profesionale (nu la noi la merdenelarie) din cauza gradului incredibil de detaliu care poate fi obţinut; comparaţiile între 2 lentile de 35mm devin ridicole văzând cât de mare este chiar şi cel mai mic format mare. Un crop 100% după scanarea unui film plan la o rezoluţie mică este o fotografie de marimea unui cadru intreg de 35mm.

• Quarterplate (8,5x10cm/31×41″) | Este cel mai mic format mare si din acest motiv este cel mai răspândit pentru press cameras. A fost răspândit ca necesitate odată cu scoaterea aparatelor din studio, formatul mare fiind prea mare. Dar apariţia lui a fost strâns legată de fotografia comercială. Formatul mare fiind prea scump pentru muritori, reducerea de 4 ori a preţului a făcut fotografiile relativ accesibile maselor, dar nu în modul “snapshot” pe care îl cunoaştem acum. Fotografia era un eveniment memorabil, doar o dată în viaţa maxim de 2 ori.

•4×5 (10,1×12,7cm) | Când se vorbeşte despre format mare, 4×5 este standardul. Este unul dintre primele standarde pentru fotografia de studio; în multe cărţi se spune că acesta a fost primul standard şi că ulterior s-a trecut la formate mai mari din motive comerciale. Din păcate, din aceleasi motive comerciale acest format a început să fie înlocuit de mult mai micul 6x6cm in anii 80 şi din acel punct viaţa formatului mare a fost pe o trasă descendenta. În anii 2000 apare punctul maxim de cădere odată cu apariţia formatelor medii digital  si speranţa că în curând formatul digital se va apropia ca şi cantitate de detaliu de formatele mari. Odată cu implementarea tot mai puternică a ideii de non tactilitate a fotografiei digitale, s-a început o remigrare către acest format. Nu este nici destul de mare încât să provoace atacuri de panică la vederea acestuia, dar nici destul de mic încât să fie nesatisfăcător.

•8×10 (20,32×25,4cm) | Este considerat cel mai mare “standard” pentru fotografie. În ceea ce priveste unele aspecte chiar este, deoarece încă se pot găsi in magazine film plan, holdere, chiar şi aparate, iar selecţia de lentile este acceptabilă; într-un cuvânt nu trebuie să îti faci la comanda uneltele. Este mult prea mare şi greoi pentru altceva decât fine art aşa că încet începe să dispară ca şi standard. Justificarea acestui clişeu monstruos este de fiecare dată calitatea detaliilor. Se spune că un negativ 8×10 al unei clădiri cu 3 etaje al cărei subsol era excavat a fost mărit atât de tare încât se puteau observa şuruburile din fundaţie, iar acestea aveau cap Philips (cruce). Mult timp am crezut că este o simplă exagerare până când mi-am dat seama că suprafaţa unui 8×10 este de 516.13 iar 35mm are o suprafaţă de 8.4 adică este de 61.53 ori mai mare. Aşa că sunt surprins că era doar atât de putin detaliu deoarece folosind o lentilă modernă putem afla dacă cel care a strâns şuruburile era puternic sau nu.

• 20×24 (50,8 x60,96) | Supranumitul format Mamut este considerat ca fiind ne-“standard” deoarece nu îţi poti cumpăra holdere din magazin, nu îţi poţi cumpăra aparate din magazin, iar lentilele sunt şlefuite manual şi au numele proprietarului gravat pe ele. Nu există un magazin care să le vândă, dar există unii producători cum ar fi Lotus, Rodenstok, Ebony care produc la comanda echipament pentru astfel de aparate. Formatul s-a născut din dorinţa firmei Polaroid de a demonstra (masturba tehnic este termenul corect) unui acţionar că sunt capabili să obţină un print instant de mărimea unei lucrări standard dintr-o galerie de artă (50×70). Polaroidul începe să fie “artsy” odată cu Warhol, David Hockney şi Chuk Close, dar acest lucru nu era indeajuns pentru a convinge piata consacrata. Polaroid a creat 5 aparate din seria abominaţiilor fotografice, cântărind aproximativ 156kg.  Aceasta abominaţie (nu am alte cuvinte) a fost primită cu foarte mare plăcere în lumea snoabă a artei din cauza costurilor prohibitive (300$ doar pentru 1 fotografie + asistenţi + închiriere). Cred că cel mai bun exemplu este fotografia făcută de Clint cu Kate Moss care creează prin aceasta un substitut pentru realitate in loc de constarea acesteia pentru care polaroidul 600 era renumit.

Între un half frame şi un format mamut este o diferenţă de suprafaţa de 716.85 ori. Cât de diferită este informaţia încât să ai nevoie de 717 fotografii pentru a reda ceea ce doreai să spui într-un mod pertinent? Sau este doar un exces? Putem vorbi despre “contemplaţia” care este posibilă doar cu un aparat atât de încet sau de memoria creată de 1 print şi nu de 717 cum apare la Sally Man. Dar nici unul dintre discursuri nu este pertinent, lipseşte ceva pentru ca eu să pot accepta ca fiind adevărată una din aceste abordări. Poate că este din cauză că am bucuria de a fotografia încet; fac puţine fotografii, îmi place să înţeleg ceea ce fotografiez, să îmi creez o idee după care sa ilustrez acea idee printr-o fotografie. Sticla mata îmi permite o distanţă necesară pentru a înţelege subiectul. Oricât continui pot doar aluneca într-un discurs tâmpit de genul “eu prefer aşa, pentru că pentru mine funcţionează”. Sincer nu cred că fotografiile sunt mai bune, dar cred că sunt mai motivat dacă echipamentul pe care îl folosesc mă incita, mă imersez mult mai uşor în ceea ce am de făcut.

În fotografie nu s-a evoluat foarte mult, invenţiile revoluţionare sunt puţine şi nu foarte revoluţionare aşa că cei care au produs/produc/vor produce aparate foto îşi setează o ţintă de marketing falsă pe care o tratează drept război. Acum putem observa războiul megapixelilor, cantităţi obscene de megapixeli care nu ajută la nimic, care chiar încurca luând în considerare că nimeni nu mai printează şi că singurul loc unde o să vedem imaginea este pe internet 800×600. Dar înainte de asta războiul se dădea pe diafragme, obţinându-se astfel o serie de obiective imposibil de folosit: legendarul Canon 50mm f/0.95, nikonul 300mm f/2, canon 200mm f/1.8 şi lista poate uşor continua. Inainte de asta aveam lupta pentru distanta focala cu obiective care rivalizau în distanţă focala telescoape şi multe chiar erau doar telescoape reconvertite Nikon 2000mm f/10, Canon 1200mm f/5.6, iar înainte de asta era războiul formatelor. Nici unul din aceste războaie false nu s-a încheiat pentru că este un argument bun pentru vânzări. Nu neg că valorile pe care se pedalează pot fi considerate atuuri, dar în momentul în care accentul cade doar pe ele începem să ne distanţăm de scopul fotografiei.


Şi cel modern de plastic şi cel clasic de lemn se încarcă la întuneric cu material fotosensibil. În prima fază încercaţi toată tehnica proformă fără material fotosensibil şi doar când vă simţiţi siguri pe voi încercaţi cu material fotosensibil. Eu am încărcat holdarele într-un changing bag şi nu pot spune că a fost un proces dificil.

Cum se încărca un holder modern

  1. Deblocaţi piedicile care blochează fişele. (se află între fişe)
  2. Scoateţi fişa, trăgând uşor către exteriorul holderului.
  3. Muchia diametral opusă fantei de ieşire a fişei se basculează către exterior.
  4. Sub muchia basculata o să observaţi un sanţ în care se introduce materialul fotosensibil.
  5. Basculaţi muchia şi introduceţi fisa până la capăt.
  6. Repetaţi procesul pentru cea de a doua fata

Cum se încărca un holder clasic

  1. Holderul clasic are 2 clame pe lateral care se basculează în exterior.
  2. În interior se afla mai multe măşti de lemn/tabla pentru selectarea formatului.
  3. Dacă folosiţi negative de hârtie sau film plan introduceţi negativul sub masca aferenta mărimii dorite. | Dacă folosiţi negative de metal sau sticlă scoateţi măştile şi puneţi materialul fotosensibil în locul acestuia.
  4. Cea de a doua fata este separate de prima de o bucată subţire de metal prinsă cu un opritor care se roteşte. După ce daţi la o parte separatorul repetaţi punctele 1-3 şi închideţi holderul.

Holderele clasice vin în mai multe variaţii: unele cu cleme pe lateral, altele în spate; eu le prefer pe cele cu clame pe lateral pentru că am avut destul de multe probleme cu cele care se asigura din spate, având de câteva ori surpriza că la mişcări mai bruşte acestea să se desfacă.

Era digitală

În era digitală nu s-a putut ajunge la un senzor destul de mare şi viabil comercial aşa că s-a făcut un compromis. Un senzor digital îngust care funcţionează scanând de la stânga la dreapta spatele lentilei. Costurile acestor instrumente hiper specializate sunt astronomice iar utilitatea foarte redusă, pentru că nu se pretează la subiecte în mişcare, expuneri lungi sau folosirea luminii de tip blitz (fulger).  În sine sunt utilizabile doar pentru peisaje şi fotografie de produs cu lumina continua care este foarte rar întâlnită şi portrete foarte statice. Argumentul pro este că fotografia de format mare oricum este monstruos de înceată şi viteza obţinută prin folosirea unui senzor plin ar fi nejustificată.

Există şi unele variaţii de tipul ataşării unui format mediu sau chiar a unui aparat de 35mm pentru a obţine obiective tilt and shift. Problema acestora este ca cele mai extreme superangulare pentru formatul mare (47mm) sunt obiective normale pe FF şi teleobiective pe APC-s. Aşa că funcţia de shift nu este chiar cea mai utilă luând în considerare că un Canon are de foarte mult timp un 24mm shift şi chiar şi 17mm shift.

Plan film

Planul film trebuie privit ca un analog al banalului film de 35mm: se comporta identic cu el, are aceiaşi structură, doar că este mult mai mare. În loc de 36 de fotografii faceţi doar 2, una pentru fiecare faţă a holderului. 4×5 şi 9×13 încă se poate găsi la ori ce magazin/importator mare de materiale fotosensibile, iar preţul este 1-1 cu cel al filmului mai exact 1 rola de 35mm costa cât 1 clişeu de 4×5. Restul formatelor se găsesc ceva mai greu. 8×10 este destul de rar, iar 20×24 nu cred că am văzut de vânzare nici o dată sub formă de plan film.

Polaroid

Polaroid este sinonim cu procesul direct instant, iar procesul direct instant este cel mai satisfăcător. El dă senzaţia de înregistrare şi de prezenţă în acel mediu din cauză că imaginea se revelează pozitiv la câteva minute după declanşare. Procesul este puţin diferit faţă de cel întâlnit la 600 pentru că necesită să scoţi hârtia manual după care să o desfaci. Din păcate nimeni nu mai produce hârtie polaroid în acest moment, cel de la Imposible project par a vinde stocurile vechi de hârtie şi multe suveniruri, nu hârtie nouă. 4×5 expirat costa cam 150euro/20 de fotografii alb negru adică 7.5euro/fotografie şi asta pentru material fotosensibil expirat, nu nou. În cazul hârtiei 8×10 preţul este dramatic mai mare: 500euro/15fotografii alb negru adică 34 euro/fotografie tot pentru hârtie foto expirată. Singurii care încă produc hârtie polaroid sunt cei de la 20×24 studio care produc format mamut color pentru vânzare cu echipamentul închiriat de la ei, preţul unei fotografii este de 300$ la care se adaugă preţul închirierii aparatului 20×24 care trecea ultima dată când am întrebat de 2000$/zi. În cuvintele unui fost profesor de al meu “polaroidul este un sport pentru bogătaşi”.

Hârtie foto

În general lumea foloseşte hârtie foto pentru că este un material foto la-ndemână, ieftin (faţă de plan film) şi uşor developabil. Are insa 2 dezavantaje: hârtia foto are textura grunjoasa, nu este atât de fină cum este filmul plan şi este relativ înceată iso 3-5. Spun relativ înceată pentru că Dagherotipia şi Ambrotipia sunt mult mai puţin fotosensibile sub iso 1, dar la cealaltă extremă este polaroidul cu iso 3000. În general o să găsiţi hârtie foto în zona de utilizare a pinholurilor şi mai puţin în cazul aparatelor de format mare. 1 cutie de 100 de cadre costa 29 lei deci 3 lei/fotografie.

O opţiune foarte interesantă este hârtia foto pentru diapozitive care este direct pozitiv, nu ştiu unde se mai găseşte sau dacă se mai găseşte, dar ca idee este foarte atractivă.

Dagherotipul

Este primul tip de fotografie, este direct pozitiv şi nereproductibil. Din cauza ca majoritatea asistentilor din primii 50 de ani ai fotografiei au murit din cauza intoxicatiei cu mercur acest proces nu este foarte practicat. Este unul dintre cele mai tactile tipuri de fotografii din cauza adancimii fizice produsa prin expunere. Exista intre intre chimisti o retea noua de Dagheroti care nu implica revelare prin fierbere de mercur, nu o sa sustin ca inteleg in totalitate despre ce este vorba, nu sunt chimist de meserie. Dar daca procesul este atat de bun si simplu precum sustine prietenul meu C.M. putem asista la o noua era a Dagherotipului in urmatorii 10 ani.

Ambrotype/Wet plate/dry plate

Sunt variatii ale fotografiei pe sticla, am scris acum ceva timp un articol pe care il recomand pentru ca imi este greu sa sintetizez in cateva randuri cea ce am dezvoltat odata. [completare] Acum 1-2 saptamani un amic si fost coleg de la facultatea din Cluj si-a scos de la naftalina 12 pachete de placi de sticla fotosensibile ORWO , au expirat acum mai bine de 30 de ani si sunt din ultimele serii produse deci nu cred ca se mai gasesc in zona de valabilitate astfel de materiale fotosensibile. Erau destinate fotografiei de inalta precizie intr-un combinat siderurgic care s-a inchis cu multi ani in urma. Si am fost uimit ca inca in anii 80 se produceau astfel de materiale fotosensibile, sincer sa fiu nu am vazut nici o data o cutie de asa ceva, si pot spune ca am vazut multe in domeniul fotografic. Mai mult decat o simpla curiozitate acestea sunt interesante pentru ca nu au penalitatea de 20 de minute pe care o au placile de colodiu umed. Pe interenet nu am gasit imagini cu negative de colodiu uscat probabil din cauza ca era folosit mai mult in industrie decat pentru “amuzamentul maselor” dar sper ca dupa ce isi termina diploma D.T. sa imi imprumute 1 negativ pentru ca sa il scanez si sa completez acest post.

Daca ati reusit sa lecturati aceste 2-3 pagini de balbaieli fotografice despre formatele mari inseamana ca suntei o persoana greu de plictisit sau pasionat de fotografie. Indiferent de varianta va multumesc pentru timpul acordat si nu uitati ca dedesupt se afla o sectiune de comentarii unde va puteti exprima mania vizavii de incoerenta/timpul pierdut/dislexia mea/ alte probleme nelegate de articol.


Le multumesc celor care m-au ajutat la scrierea articolului: Garea Sabin | Chitu Mihai | Popescu Cezar |Andra Nedelcu | Dan Tamas


Referintea | Foma mures | Imposible project | Seitz d3 | Temps | HoreseMan cameras | Alternativ photography | Lotus cameras | Atelierele albe | Alternativ Photography | Wikipedia-Colodiu | FT – 35mm |

Advertisements

About this entry