Critica sau mai bine spus de ce criticam

Înainte să încep o discuţie reverenţioasă despre importanţa criticii de artă, şi despre cum cultura este cadrul limitator al viziunii noastre, vreau să menţionez un blog pe care îl citesc aproape zilnic şi de la care porneşte acest articol. Nu o să am pretenţia că gustul meu este absolut, nici măcar nu o să am pretenţia că este bun ca şi critic, îl citesc pentru că empatizez foarte uşor cu afirmaţiile anonimului. Traseul de gândire european este egocentric şi afirmă că fiecare “eu” în parte dă o valoare de adevăr incontestabil pe baza sintagmei empirice “gustului meu”. Pentru moment cred că ceea ce am scris este prea stufos, dar pe parcursul articolului sper ca ideea să fie revelată coerent. | Criticul foto

Articolul de faţă este, în cel mai bun, caz o colecţie de eseuri cu legături mai mult sau mai puţin puternice, create pentru a facilita înţelegerea unui context fără o concluzie clară a autorului. Sau, dacă doriţi, faţete diferite de argumentare asupra unui singur subiect.


De ce criticăm

A critica înseamnă a sancţiona valori diferite de valorile pe care le considerăm ca fiind reper pentru persoana care enunţă critica faţă de cea căreia îi este adresată. Deconstruind prima propoziţie putem observa că majoritatea critică pentru a putea empatiza cu persoana criticată. Este vorba de un proces de apropiere şi nu de distanţare în prima fază. Toate persoanele văd lumea din jurul lor ca pe o extensie a lor, Marinel vede pe stradă mii de Marinei care au luat alte decizii. El va aproba deciziile pe care le-ar fi luat el şi condamnă deciziile pe care nu le-ar fi luat. În această ecuaţie simplă mai exista câţiva factori de tipul agendei secrete, ipocriziei, dispoziţiei de moment etc. etc, dar ele sunt doar factori secundari şi sunt uşor subminaţi de principiul de adevăr absolut al deciziilor deja efectuate de noi. O să menţionez că xenofobia, misoginismul, rasismul etc. sunt forme de alienare a celuilalt, o incapacitate de a-l recunoaşte pe celălalt ca fiind o entitate asemănătoare mie, fiind astfel categorisiti drept o categorie inferioară.

Până aici lucrurile sunt simple: multă iubire platonică şi narcisistă, floricele etc. Criticăm persoanele diferite de noi, suntem criticaţi de persoanele diferite şi ajungem grăbit la disfuncţionalitatea acestui tip de discurs. Criticăm pe baza unei paradigme (un sistem de gândire ermetic). Fiecare avem un model al noţiunii de “bine”, în cazul nostru o formulă de evoluţie de tip acumulativ: un obiectiv mai scump o să mă ajute să fac fotografii mai bune. Această gândire este ermetică, dar încă discuţia chiar dacă disfuncţională este bună. Există 3 tipuri mari de paradigme 1. Criticul consumerist (Canon VS Nikon VS Leica) 2. Academismul pătrăţos (100000 de ore de îndoctrinate într-un pătrăţel întunecos) 3. Empirismul frumosului (curvitele care vorbesc de sus despre divin, şi frumosul implicit al lui Kant). Mai există 2 devieri, dar sunt atât de rar întâlnite încât în general sunt asociate academismului. Ca să rezum primul tip de critică (Nikon VS Canon), şi sunt cei mai mulţi la număr fiind cea mai facilă formă, este amuzant că se ceartă exclusiv pe produse care pot fi cumpărate în acel moment, fiind întruchiparea societăţii de consum în critică, cel mai mare motor care îi mână este consumer guilt. Cel de al doilea tip este genul care îşi face o notă de distincţie din a merge cu programe erasmus/cepus/calus troianus în ţări în care nu se vorbeşte nici o limbă comună cu cea vorbită de ei, aşa că se întorc în tara cu experienta cruntelor betii ceva boli venerice si multa aroganta. Sunt usor de remarcat pentru ca toti se îmbracă ca Tim Burton/Andy Warhole/Baskia/Damian Hurst pentru a masca faptul că vorbesc despre nişte concepte imbecile, justificate de neînţelegerea postmodernismului. Sunt cei mai puţini şi de multe ori chiar agreabili dacă nu vorbesc despre nimic legat de artă sau voluntariat. Ultimii sunt cei care mă enervează cel mai mult, în general 90% sunt femei, iar bărbaţii care se integrează în această sferă migrează foarte repede în zona consumerista. Vorbim despre fotografii aia tâmpi care venerează converşii şi ipodurile, floricelele făcute în parc şi să nu uităm că ei sunt vampirii oricărui eveniment: nu poţi face 2 paşi că ei documentează nimicul. Şi sunt voluntarii absoluţi ei fac o lume mult mai bună după ce s-au ridicat din beţiile de la “roşia montană”.

Dar încă toleranţa europeană primează, pâna când realizezi cum îşi deprind mititeii “canoanele”, dacă ar fi o opinie logică fundamentată chiar şi pe o minimă observaşie nu mi-aş permite să spun ceva. Dar se bazează pe simpla repetare observa, a ceea ce au vazut că este bine la alţii exact cum o reclamă este repetată de 1000000000 de ori până când ajunge direct în subconştient, aceste 3 categorii de zombi ajung să creadă în aceste trei lucruri pentru că cei din jurul lor, mai exact cei care îi laudă, care la rândul lor fac acelaşi lucruri. Traiască cercul vicios? Gândiţi-vă la cauză-efect: noi ştim că trebuie să suflăm în ceai pentru că ne-am ars cel puţin o dată, cauză > fierbinte (stimul) | efectul > ardere (durere). Pentru că acest lucru este uşor repetabil în conştiinţa noastră se crează un sablon şi de fiecare dată când vedem un ceai îl asociem ideii de fierbinte. Foarte frumos şi foarte eficient, doar că noţiunile cu care noi operăm sunt noţiuni abstracte, nu este o ceaşcă de ceai, o lamâie etc. Noi operăm cu ideea de bine, de rău, avem judecăţi complexe bazate pe interdependenţa “corectitudinii” judecăţilor simple. Adică ceaiul nu este fierbinte ca şi notiune, el este încălzit, el nu va fi etern cald. Dar în mod normal (stereotipic) în mintea noastră ceaiul este o chestie caldă servită într-o ceaşcă de obicei cu o punguţă de ierburi uscate care dă gust apei încalzite, acesta este pattern de observaţie. Dar putem avea pattern-uri create social, adevărul este o noţiune direct proportională cu numărul de persoane care afirmă această noţiune, ramânem la exemplul ceaiului şi menţionăm Ice tea, este ceai? Da! pentru că am citit de X ori reclame în care ne este prezentat Ice tea ca un ceai, în realitate Ice tea este doar o băutură răcoritoare necarbogazoasă, ea neavând nici una din caracteristicile ceaiului şi nici măcar gustul nu poate fi un criteriu de asemanare (gusturile ceaiurilor sunt atât de diferite încât, după acest criteriu, ai putea considera chiar şi băutura Cappy ceai). Şi cu toate acestea nimeni nu sancţionează producătorul de băuturi necarbogazoase pentru minciuna scruntată, ba chiar este răsplatit de toate persoanele care se duc şi cumpără ice tea, cum aş fi eu. Şi chiar dacă acum sunteţi într-o stare de negare şi vă repetaţi că acest lucru nu este adevarat, aduceţi-vă aminte ce vi s-a spus când aţi învăţat să citiţi:

“Repetarea este mama cunoasterii.”

Deci colaborând cele doua paragrafe tragem concluzia că noi îi criticăm pe ceilalţi pentru că lor li s-a repetat altceva pe parcursul vieţii. Aici apare ironia vieţii, noi le repetăm celorlalţi convingerile noastre nu pentru că ei trebuie să şi le schimbe pe ale lor, ci pentru a ne întari propriile noastre convingeri. De fapt noi ne repetăm noua propriile convingeri pentru a le da valoare de adevăr tot pentru noi. Un exemplu bun pentru asta sunt pusnicii: ei fac o singură activitate stereotipă pe care şi-o repetă obsesiv devinind astfel îndoctrinaţi nemaiavând nici o farâmă de îndoială. Contraargumentul este că ei, de fapt, se duc să facă acele lucruri pentru că deja sunt îndoctrinaţi, dar să nu uităm de modul în care se pedepseau în trecut fetiţele care nu erau “cuminţi”. Ele erau trimise la mânăstire iar rezultatul era preluarea convingerilor maicilor (maselor) pentru că noi suntem făcuţi să ne adaptam oricărui mediu. În comunism intelectualii erau trimişi în zone preponderent cu casa muncitoare ca să se “omogenizeze” şi după cum observăm este dovedita clar metoda.

Cultura

“Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” Vladimir Lenin

Cultura este un termen foarte pompos care nu înseamnă nimic mai mult decât referinţă, mai precis referinţă stereotipică din acea perioada în acel mediu. De cele mai multe ori este folosit în mod peiorativ: “este un incult”, adică tu nu deţi referinţele culturale la care mă refer şi la care eu am acces (şi tu nu). Ceea ce nici nu este rău, luând în considerare că valorile culturii numite universale sunt anacronice, ele limitându-se la secolul XIX cu mici intruziuni în secolul XX, dar nu mai departe de anii 50. Dar mare parte a principiilor fundamentale sunt datate în anii 30. Restul este entertainment, şi pe buna dreptate pentru secolul nostru nu este important Mozart ci Lady Gaga şi Mickey Mouse. Pentru a delimita referinţele culturale s-au introdus noţiunile de low culture şi high culture, care reprezintă o gradare ipocrită. De foarte multe ori high culture nu este relevantă pentru nimic prezent, ci mai mult pentru nostalgia timpurilor demult apuse, în care cineva îţi spunea reverenţios că ceva este aşa şi tu nu aveai voie să spui nimic pentru că nu contai, nu că acum contezi acum se spune tu nu poti înţelege, tratează prin prisma acelor timpuri, nu îţi suprapune prejudecăţile tale moderne asupra operelor de artă. Totul se rezumă la eternitatea ideii de artă, că ceea ce au avut ei de spus trece peste eternitate până la divin (pre 1883), dar de fapt aceea nu este artă, este reprezentare. Este doar o formă de manufacturare de bunuri de lux ce constituie simbol al puterii economice, când erai foarte bogat îţi comandai tablouri ca să le arăţi muritorilor că “ai cu ce”. În momentul în care reprezentarea a început să nu mai fie exclusiv în hegemonia burgheziei odată cu apariţia fotografiei şi creşterea numărului de pictori, apare şi ideea de kitsch, care este doar un mod reverenţios de a spune “accesibil maselor, iac” pentru că burghezia nu vroia să se amestece cu sărăntocii. Sărăcia este o boală şi este contagioasă, mai ales acum când segregarea socială este maximă. Şi se vede mai ales în ţările sărace unde numărul de maşini de lux este mai mare decât în ţările bogate. Cele mai multe Ferrari-uri se vând în România pentru că cei care îşi permit să arate masei că nu e ca ei […]

Dar cea mai mare problemă a culturii este că poate justifica orori, aici apare postmodernismul care spune “haide să reevaluăm monstruozităţile pe care le-am facut”. Evident că postmodernismul a dat greş: încercaţi să îi spuneţi unui creştin să reevalueze “întabularea ăleia care spală pe jos” sau, după numele ipocrit, frumoasa căsătorie. Este imposibil, recunosc că exemplul meu este hilar iar contextul cultural al celor două Războaie Mondiale nu este. Este imposibil să accepti că ţi se ordonă să îl omori pe X pentru că face parte din naţia X, să încerci să îl omori, el încercând să te omoare pe tine pentru că eşti din naţia Y după care să ţi se spună că totul s-a rezolvat şi să mergeţi la o bere. Este, în cel mai bun caz, o scenă dintr-un banc morbid şi s-a întâmplat de doua ori (cele 2 Războaie Mondiale) o cultură cu astfel de valori trebuie ştearsă. Şi cu toate astea, principiile morale se adaptează fără nici o problemă, slăvim patriotism şi alte imbecilităţi. Trăim într-un secol în care condamnăm xenofobia, rasismul, dar putem să ne mâncăm placinta cu mere fără nici o remuşcare lăsând milioane de oameni să moara pentru că nu deţin puterea economică să îşi cumpere apă potabilă. Dacă fiecare african ar fi avut sondă de petrol şi-ar fi udat câmpurile deşertizate cu apă Evian în timp ce se jucau pe PlayStation. Orice capitalist respectabil şi-ar deschide magazin chiar şi în mijlocul deşertului dacă ar genera profit. (dacă credeţi că exagerez vedeţi Dubai) Şi toate acestea sunt morale, juste şi cinstite. Cultura noastră le încurajează şi recompenseaza, toţi vedem oameni vagabonzi pe stradă şi suntem încurajaţi să îi lăsăm în propria lor mizerie, un fel de exemplu pentru ce se întâmplă dacă nu joci după cum ţi se spune.

Problema principală a culturii (redundanţa este mama convingerii) este că poate fi folosită în sine pentru a valida absurdităţi valide doar în interiorul ei, arta contemporană în mare parte este validă doar în interiorul ei exact ca şi teologia. Acum ceva timp am fost părtaş la un workshop ţinut de un individ şcolit prin străinătăţuri, iar una din distinsele mele colege săturată de aberaţiile monstruoase, deschide o polemică despre cum suntem hrăniţi cu un căcat justificat drept cultură. A spus-o într-un mod mai finuţ, ea nefiind o fiinţă badara ca mine, evident argumentul divin apare în artă: “nu ai cultura necesara ca să înţelegi”, după ce o trimite să citească şi o face troacă de porci printre altele, ea închide futila conversaţie cu “şcolitul”. Şcolitul începe să dea cu referinţele culturale ca o ploaie calduţ gălbuie pe care, surprinzător pentru o fiinţă bădărană, o cam ştiam. În general un artist, când nu are nimic de spus, spune ceva despre repetitivitatea în cultură/compoziţie/simetrie/nud. Repetiţia este un fel de viagra al mesajului, dacă ai un mesaj puternic pastila e deranjantă, daca ai un mesaj mai bleg te aduce să ajungi la linia de plutire, dacă nu ai mesaj poţi să dai cu toate tincturile şi pastilele din lume, unde nu este, nu este. Şi ca în filmele cu proşti ne prezentase o artistă care avea ca tema principală repetitivitatea şi compoziţia, şi o ardea cu referinţe culturale despre Warhole şi cât de rea e societatea de consum. Deja a devenit un duşman prietenos cultura de consum, un fel de fratele bronzat şi rău a lui Zeus de pe care nu poţi să îţi iei mâna, dar asta nu este atât de important. Unde vroiam să ajung este falsa conştienţă a valorii prin cultura şi fenomenul cultural. Acum am ajuns să cităm “Perversa de pe Târgu Ocna” şi “Şase cai frumoşi” pentru că viaţa noastră tinde înspre internet şi alte medii rapide de informare. Până să ajungeţi să spuneţi că ar trebui să ne scriem scrisori în loc să scriem pe messenger analizaţi care este cauza problemei, nu efectul. Cauza este cultura şi raportarea noastră la ea prin extragerea de valori, nu accesul la diverse informaţii.

Cel mai facil model de cultură este cultura bisericească, cea care motivează misoginismul, xenofobiile, homofobia, degradarea morală a femeii, degradarea intelectuală, etc. Şi totul poate fi motivat prin “scrie în Biblie” care e scrisă de Dumnezeu, nu credeţi “scrie în Biblie” | “după ce ai citit-o vorbim” | “Ai interpretat-o într-un mod greşit” | “La fel funcţionează şi în artă, du-te şi citeste X carte care spune ce vrei tu”, “Nu ai interpretat cum a spus autorul” etc .

În reprezentare nu exista greşeală

Indiferent că este vorba de pictură, fotografie, cinematografie, videografie, teatru sau altă formă de reprezentare, greşeala este definită ca fiind un element care are potenţialul de a diminua sau spulbera iluzia imersiunii într-o realitate inexistentă. Orice element care îţi indică prezenţa mediului este nedorit, vorbim despre calitatea unui pictor ca sumă a capacităţii acestuia de a mima realitatea, cu toate că poate doar să simuleze realitatea şi nimic mai mult. Nebunia a ajuns la cote atât de critice încât iluzia este considerată simulare, iar simularea este considerată superioară oricărei forme de realitate, astfel iluzia devine realitate superioară dând naştere Hiperrealului.

Fiecare greşeală, fie că este vorba de o urmă de deget pe un negativ sau o mimică neconformă scenariului, ruperea filmului, decolorare, neclaritate, granulaţie, zgârieturi, sunetişti în cadru, lipsa racordurilor, etc. Sunt doar întâlniri accidentale cu sinceritatea. Dar noi nu dorim să avem o întâlnire cu sinceritatea, sinceritatea este cruntă, scârbavnică, murdară, degradantă, aşa că dorim să fim imersaţi în ceea ce alţii au construit ca realităţi “sincere”. Suntem în sala de cinematograf ca să fim minţiţi cu nonşalanţă că lucrurile s-au întâmplat exact cum ne sunt digerate. Minciuna este executată atât de bine încât empatizezi cu personajele care există doar în mintea noastră, indiferent dacă este vorba de un film SF sau un documentar. Pentru noi, actorii sunt reali pentru că îi vedem cu ochii noştri, pentru că vrem să credem asta şi cu toate acestea toţi ştim că este o minciună, dar ne dorim acea realitate. Rugaţi pe cineva să vă povestească o întâmplare şi un film şi o să observaţi că nu există nici o diferenţă de percepţie între cele două, ambele au personaje palpabile care au facut, au ajuns şi există chiar şi un interval de timp: zile, luni, ani. Singura simulare mai periculoasă decât “realitatea reprezentării” este diplomaţia, toată lumea vrea ca ceilalţi să fie diplomaţi cu ei, să îi depriveze de adevăr într-o manieră pe care ei să nu o sesizeze. Acelaşi lucru cu realitatea reprezentării, dar aplicat când vine vorba de relaţii de comunicare, dar realitatea reprezentării este o minciuna albă pe când diplomaţia este o metodă de sustragere de foloase. Dar fiecare cu greşelile lui aşa că ajungem la ortografie şi vorbim de acelaşi lucru ca în cazul cinematografiei şi fotografiei doar că aplicat scrierilor, dacă trebuie să te opreşti ca să te gândeşti ce a scris autorul conştientizezi că ai în faţă o carte, dacă citeşti o beletristică bună devii înghiţit de ea şi totul pare real, iar eroul este substituit de propria-ţi imagine, de aceea este bună acea carte. Autorul ne-a minţit şi nouă ne-a plăcut atât de mult încât nu îl linşăm ci îl premiem pentru că nu ne-a facilitat contactul cu realitatea.

Nu am pretenţia unei false inocenţe, nu sunt cu nimic mai bun culturii care m-a produs şi de care vorbesc, sunt chiar sigur că sunt parte din problemă, fiind un produs al acestei culturi. Nu este o scuză, nu pot fi altfel. Nimeni nu poate, nu putem fi diferiţi de mâna care ne hrăneşte cu informaţie oricât de mult am vrea. Sunt doar jucaria stricată a unei culturi plină de indivizi stricaţi. Şi încerc prin descrierea ororilor culturale pe care la rândul meu o perpetuez, să dau acel mic impuls unui individ care nu este deja frânt de mlaştina din care mâncăm cu o linguriţă de argint, amăgindu-ne că acesta este festinul marilor gurmanzi. Poate că acel individ se va ridica şi va face ceva palpabil în aceasta privinţă. […] Dumnezeule, citind în retrospectivă văd că am scris mitul salvatorului divin într-o maniera patetica şi plina de stereotipii şi simboluri care nu valorează nimic mai mult decât, […] speriaţi de noi, arbitrar acordăm valori lucrurilor care ne linistesc: Canoanele, divinul, regulile. Acestea sunt pastila noastră de Xanax pe care ne-o administrăm zilnic ca să fim cuminţi, dar încă există o urmă de ostilitate împotriva noastră pe care o canalizăm urându-i pe toţi cei care nu o fac la fel ca noi sau nu o fac atât de tare. Şi doar pentru că ne autocredibilizăm propria idee pentru că undeva în colţurile ascunse ale subconştientului zace o mică fărâmă de îndoială pe care în loc să o transformăm în ură împotriva ideilor noastre greşite o transformăm […].

[imagine iconica simbols are meaningless]

Şi atunci de ce să fiu ascultat dacă nu am Răspunsul, cu R mare. Pentru că probabil nu exista acest răspuns? există mii de răspunsuri pentru fiecare întrebare. Acest lucru pare ciudat luând în considerare predispoziţia noastră culturală care spune cauză > efect. Şi din punct de vedere macroscopic are dreptate, fiecare cauză în modul are un singur efect, doar că cauzele nu sunt în modul şi nu sunt cauze sunt conglomerate de variabile aplicate unei alte variabile. Enunţul alambicat dat de mine poate fi exemplificat foarte simplu.

Sticlele de Cocolino Black sunt negre.

Enunţ adevărat. | Enunţ adevărat în anumite circumstanţe! sticla de Cocolino Black este neagră între 320-600nm peste 600nm începe să devina transparentă (spectrul infraroşu) şi dacă vorbim de raze X, sticla de Cocolino este iarăşi transparentă. Ambele răspunsuri sunt adevărate doar că adăugăm sau scoatem variabilele. Şi putem merge chiar şi în variabile hilare de genul: depinde cine a vopsit sticla înainte, pentru că sticla poate fi vopsita roz de către un individ X cu ceva umor.

Şi atunci cum decidem de unde ne informăm şi ce considerăm a fi adevarat sau nu? Răspunsul este tot pe cei pe care i-am ascultat şi până acum, persoanele care citesc articolele nu dau dreptate autorului pentru că a prezentat argumente noi, străine lor. Ei sunt de acord pentru că au mai digerat / întâlnit acele argumente, au auzit argumentele în mai multe locuri şi ajung să îţi dea dreptate când au ajuns la punctul de saturare intelectuală cu acel argument. Până atunci există 2 stadii: primul al negării după care cel al interesului.

Negarea este prima libertate a minţii, punctul în care stimulul ne este străin, este o formă analog umbrei. Nu ştim ce se află acolo deci încercăm să nu o parcurgem, mintea noastră fiind programată pentru vigilenţă. Unele persoane o numesc negarea lucrurilor de peste deal făcând o analogie cu ieşirea omului primitiv din peşteră, dar aceasta îmi pare prea triumfalista luând în considerare că majoritatea ideilor sunt avorturi intelectuale fără de finalitate şi fără de logică.

Cel de al doilea stadiu, interesul, este cel mai fascinant şi cel mai complex, făcând trecerea de la combaterea ideii la perpetuarea ei. Din cauză că este stadiul de problematizare, este considerat cel mai productiv pentru că cercetând o idee o să obtinem şi alte idei ca efect colateral. Astfel se creionează oportunitatea de a descoperi mai departe alte lucruri, dar pierzând timp analizând idei care în mare parte o să fie neproductive.

Cel de al treilea şi ultimul stadiu este acceptarea care este cel mai nociv stadiu în cadrul procesării unei idei, acceptarea ideii limitează oportunitatea descoperirii de idei noi. În general se observă mai intens la populaţia batrână şi este invers proporţională cu nivelul de siguranţă de sine şi siguranţa faţă de mediul în care trăieşte individul chestionat. Adică o cultură care nu are siguranţa zilei de mâine va avea tendinţa să aibă idei fixe pentru că şabloanele derivate de idei trebuie să fie mai rigide pentru a putea supravieţui într-un mediu ostil. Reversul este cultura boemă care apare în zonele de boom economic unde toleranţa pentru greşeli este mai mare, de fapt nu toleranţa ci repercursiunile unei greşeli sunt mult mai mici.

Idealismul

Dar critica care schimbă idei, sisteme politice, etc … în sine nu le schimă ci le înlocuieşte, şi de cele mai multe ori cu acelaşi sistem doar cu altă faţă. Singura situaţie pozitivă pe care o pot vedea este o deschidere a orizonturilor de gândire, dar şi acesta este un crez personal bazat pe experienţele mele anterioare exact cum este şi toleranţa. Nu există experienţe rele şi expectorant bune, există doar experienţe. Citându-l pe J.J Rouso “nu trebuie să înlaturam nici un fel de obstacol din procesul educativ, acestea îi vor modela pe viitorii indivizi mult mai puternic decât orice fel de experienţă impersonală extrasă din manuale şi polemici”. Adică trebuie să dai cu genunchiul de trotuar ca să înveţi să te dai cu bicicleta. Dar dacă nu există bine şi rau, există un gri pe care multa lume îl asociaza unei indiferenţe prin lipsa de acţiune. O să continui să citez de parcă nu am nimic personal de spus:

“Listen boy, I want you to remember this. In any situation, the best thing you do is the right thing. The next best thing you can do is the wrong thing. But the worst thing you can do is nothing.”

Pâna la urmă toţi încercăm să ne modelăm conştienţa (unii îi spun suflet) fie că e vorba de modificarea noastră directă: citim, meditam, ne punem cercei, ne vopsim părul, mâncăm sănătos sau prin cele indirecte: criticăm, facem tutorial, hrănim păsărelele, desenăm pe pereţi. Scopul nostru final este să obţinem o copie a ideii noastre despre lume, idee în care să ne integrăm NOI perfect, o lume adaptată eului care enunţă motorul critic. Că o considerăm un exerciţiu extrem de narcisism sau un exerciţiu de putere creatoare, rezultatul este o chestiune personală şi trebuie să ne susţinem ideile ca pe copiii noştri, bune sau rele în intenţie şi rezultat. Aici apare şi vehemenţa, este şi buna şi rea în acelaşi timp şi în acelaşi proporţii în fiecare acţiune, este văzută ca opozabilă umilităţii care este un exerciţiu de acceptare a condiţiei de sclav. Uneori această condiţie trebuie acceptată, dar lumea în care trăim începe să fie moale şi submisă, un exerciţiu vădit de sclavie pentru supravieţuire. “Nu pot să îi spun acelui om ceea ce cred, pentru că nu o să fie de acord” şi discuţia poate fi înlocuită cu pictez, sculptez, scriu. Vehemenţa crează, deci, eroi, crează personaje interesante şi colorate care nu sunt vasale decât propriile idei, aşa că orice fel de critică este bună pentru că este singurul mod în care lumea noastră plicticoasă se va schimba în bine sau în rău. Bine sau rău fiind doar puncte de reper într-o gradaţie şi nu valori absolute. Astfel contează să pui sub semnul întrebării valorile fundamentale, lucrurile care îi fac pe oameni să tremure şi să se ascundă sub masă sau, şi mai bine, să pună mâna pe furci ca să nu cumva […] aici este rolul criticii, rolul de a deconstrui ideile care nasc monştrii minţii justificabil printr-un exerciţiu hermeneutic.

Fie că este vorba de ideile de siguranţă, fie că e vorba de certitudini, ele trebuie înţelese şi demolate. Cel mai bun exemplu este omul care a ieşit din peşteră, un exerciţiu clar de autocritică de nemulţumire cu propria lui condiţie primitivă. Putem spune că a facut un lucru extraordinar fie că ne place apa caldă şi peretele de beton, fie că suntem hippy şi tragem apa doar când este maro.

Confruntarea

Tot acest discurs lung şi ciudăţel par a fi meditaţiile unui hippiot plasat într-o cultură agresivă, şi într-un fel asta şi este. Şi totul e bun şi frumos până când vine câte un doctor grobier deranjat că ţi-ai permis să spui că fotografia aceea cu păsărica cu care îşi delecta simţurile mişcând ritmic mâna în pantalonaş nu este artă. Realizaţi ce disfuncţie erectilă am produs, cum să faca el acelaşi lucru care de acum este scârbavnica pornografie. Şi mai rău de atât, cum poţi să spui ceva contrar convingerilor lui? Dacă faci asta esti un Gay (traiasca homofobia). Cum să comunici chiar şi pe CV că ai terminat o universitate de arte cu profil fotografic, când el o dă cu ipocrizia în marile-i abcese de superioritate? Când vine un astfel de grobier ce faci? Îl încurajezi şi perpetuezi principiul fundamental al acestei societăţi “dacă avem un prost să îl promovam” cu rezultatele pe care le observăm chiar în bună parte din facultăţile de artă din România? Sincer nu îmi este foarte clar acest lucru, răspunsul stereotipic este: îmi spun părerea contrară chiar dacă de multe ori nu o să schimbe nimic, adresându-mă efectului problemei şi nu cauzei ei. Şi în cel mai bun caz o să îmi trimită milioane de mail-uri spunându-mi că îmi face şi îmi drege la drum de seară, lucruri pe care evident nu o să le facă, dar măcar să “ţi le spună şi el”. Cu toate astea cred că nu trebuie să mă las cucerit de toţi imbecilii, îmi e greu să înghit “Art studio” şi alte pretexte de labă (iertaţi-mi sinceritatea debordantă), îmi e greu să le spun conferenţiare şi să le tratez cu respect pe toate curvele care îşi fac reclama punând o halcă de păsărica în fotografiile “Glamour”. Discursul meu nu este să dăm cu pietre în ele, dar nici să nu avem pretenţii de Mari Cureie când vorbim despre ele. Şi până la urmă partea care mă incită pe mine este lipsa de putere reală a criticii. Vorbim despre intoleranţă, dar la sfârşitul zilei eu nu pot lua nici o decizie, pot scrie miliarde şi miliarde de articole despre “cum arată pizda Ginei Pistol” şi nimeni nu o să fie real lezat. Exceptând exerciţiul de pudicitate al căprioarelor vitriolate de propria lor imagine. Un milion de articole cu cele mai clare şi fabuloase argumente şi lumea de mâine nu va fi cu nimic mai bună, şi cu toate asta primesc săptămânal ameninţări, mi se spune că sunt criticul foto pe care l-am menţionat (nu că ăsta ar fi un lucru rău, scrie mult mai coerent decât mine). Eşti dat drept contra exemplu, lucru foarte bun de multe ori. Şi amuzant este că cel mai inteligent lucru care mi l-a spus cineva legat de critică a fost chiar o duduie pe care am criticat-o pe bună dreptate.

“Orice tâmpit poate spune orice vrea.”

Idealistic vorbind, e bine să critici cât timp cât critica este receptată la valoarea transmisă, adică interlocutorul (criticatul) înţelege ce spui, dar din punct de vedere al realităţii aceasta nu se întâmplă. Din punct de vedere al corectitudinii faţă de noi înşine este important să spunem ceea ce ne trece prin cap indiferent dacă supară, deranjează sau este considerat inadecvat. Dacă crezi ceva, spune acest lucru, trebuie să înţelegem la un moment dat că trebuie să ne susţinem valorile chiar dacă o să fim criticaţi la rândul nostru pentru ele. Şi acele critici la rândul lor sunt doar părerile cuiva cu valoare de adevăr în cel mai bun caz pentru sistemul cognitiv emitent (adică grobianul care le spune) şi nimeni altcineva.

Legenda

[…] – Simbol al ciuntirii textului, oricum tot ceea ce citiţi este o extrapolare a gândurilor în curs de digerare proprii cititorului aşa că scurtarea textului are doar rolul de a permite o extrapolare mai personală cititor – text într-o manieră coerentă. Scopul acestui exerciţiu  nu este să îndoctrinez cititorul cu propriile mele greşeli ci sa îl fac să problematizeze ideile mele şi ideile lui în aşa fel încât greşelile de gândire să îi fie personale şi nu colective.

Înainte să vă rugaţi divinităţii preferate pentru ca mâna extensibilă să mă pălmuiască, luaţi în considerare că nu mă refer la preferinţa personală ci la contextul creat prin dogmele violente şi incredibil de înguste în gândire. Crezi în ce vrei atât timp cât “monstrul de spaghete” nu îi afectează pe ceilalţi în nici un fel pozitiv sau negativ deopotrivă. Nu este o polemică religioasă aşa că o să termin cu unul dintre cele mai bune citate pe care le-am auzit: “Credinţa este ca un penis. Este foarte bine să îl ai, dar nu încerca să îl bagi cu forţa unde poţi.”

Îi mulţumesc lui Bogdan Mesean pentru programul de corectare a diacritcelor şi ortografiei. Şi evident celor de la DexOnline şi celor de la AutoCorect 3.8. Sper să fie un leac bun pentru diselxie şi, de ce nu, prostie.


Presimt că o să trebuiască să aduc mici modificări articolului, aşa că o să trec bibliografie şi alte referinţe după ce modific modificarea.

Advertisements

About this entry