Suntem negativul mediului in care traim

  • Context si referinte.

Traim intr-o societate care incet incet isi normalizeaza (reintoarcerea la starea initiala) perceptia fata de imagini, in special fata de cele care prezinta violenta. Cauza este media,  imaginile atrocitatilor din razboi prezentate de Cartrie Bresson lasa impasiv un individ care urmareste ocazional stirile, pana si Joel-Peter Witkin este anacronic din acest punct de vedere. Imaginile excesive fie prin saturatie, nuditate, fie prin violenta sunt atat de omniprezente, incat devenim impasivi, in cel mai rau caz suntem putin indignati. Citeam un articol zilele trecute despre violenta cromatica a imaginilor publicitare de la sfarsitul secolului 20, in care Bill Jay spunea ca fotografia publicitara a ucis mediul fotografic alb negru, publicul asteaptand o copiere idilico-saturata a lumii ce ne inconjoara, iar acest lucru devine evident cand analizam media de orice factura, locul de unde ne sustragem conducatorii, tradatorii si deviantii, cand ati vazut ultima data un program tv alb negru? Dar o revista monoscrom? Sau un ziar printat doar cu negru?

Toate bune in societate pana cand vine vorba de arta, o imagine dintr-o revista nu este destul de puternica ca element. Dar artistii au nevoie ca o imagine sa fie puternica ca si element si de acea traditional au folosit artificii,iar aici este vorba de monumentalitate (scara imensa), acest lucru este foarte eficeint pentru ca schimba raportul dintre privitor si obiectul privit. In momentul in care folosesti  simboluri ale agresiunii, de exemplu un cap uman sugerand un tipat,  la o scara mica pare hilar, dar daca acesta are gura la fel de mare cat privitorul, acesta va parea foarte amenintator. In general avem tendinta sa fim intimidati de obiecte mai mari decat noi. Tehnica  se foloseste pentru a introduce notiunea de “model social”, pentru ca avem tendinta de a ne subordona lucrurilor care ne intimideaza, iar un exemplu clar sunt catedralele gotice sau multiplexurile comerciale.

In secolul 20 s-au standardizat in industria publicitara stradala (din motivele enumerate mai sus) formate inimaginabile pentru o galerie sau un muzeu traditional. Astfel s-a ajuns ca o imagine publicitara sa fie mai “puternica vizual” decat o lucrare de arta, lucru foarte rau pentru artisti, pentru ca ei traditional se ocupa cu crearea de ipostaze vizuale care sa transforme comunul intr-o transpunere particulara care problematizeaza anumite aspecte.

Filozofia de tip высокий (mare in rusa) este sintagma folosita pentru frumusetea industriala rusa , luxul fiind definit de marimea, nu de calitate sau functionalitate. Acest tip de principiu inca functioneaza in mintea multor artisti cu simptome clare ale grandomaniei, ei considerand ca printurile trebuie sa fie mari, preferabil atat de mari incat sa faca privitorul inconfortabil. Acest tip de gandire este partial corect, pentru ca privitorul trebuie sa observe lucrarea (interlocutorul) si sa fie coplesit de aceasta, dar aici apare simptomatologia oratoriala clasica. Un orator trebuie sa vorbeasca destul de tare incat sa fie auzit, dar daca urla la public, acesta se nu ii va mai percepe mesajul si va pleca indignat pentru ca “nesimtitul a urlat”. Poate ca ma insel, dar daca ma insel inseamna ca forma suprema de arta este un colos gigantic (oximoron folosit pentru a sublinia paradoxalitatea situatiei) care se vede din spatiu, si daca inca credeti ca ma insel, poate ca trebuie sa va apucati sa construiti acel monument care va umbri pamantul o lunga perioada de timp din an sau sa va apucati de alta meserie, pentru ca arta nu este un domeniu fecund pentru ideile dumneavoastra grandomane, dictator este mai propice, a se vedea Casa Poporului.

Un exemplu ceva mai putin extrem se poate observa in cazul lucrarii care reprezinta 6 africani (1:1) cu o sulita in mana de 5×2 m sau cap de copil cu gura deschisa de 1.2×1.5 m executate de Diana Torje , iar sentimentul care ti-l va da este de agresiune directa, astfel facandu-te inconfortabil, acelasi lucru se aplica si cand vine vorba de peisaje sau obiecte “comune”. Un tren 1:1 desenat nu iti va produce decat o stare de angoasa din cauza ca proiectia obiectului nu este functionala ca obiect (referinta Rene Magritte).

Acum ca motivatia este completa bibliografic, vom purcede in a explica lucrarile.

Lucrarile

Seria se numeste ”Suntem negativul”, pentru ca imaginile prezentate in acelasi timp sunt si pozitiv si negativ (cliseic) pentru a putea transmite pertinent ideea cum ca toti suntem un sablon al societatii. Exact cum serigrafiile sunt relativ asemanatoare, asa suntem si noi in societatea moderna, fiindca toti suntem in primul rand o imagine a mediului care ne-a educat, dupa care suntem si realtiv particulari, dar suntem formati prin sablonul mediului in care vietuim. De exemplu Educatia/intamplarile tip/persoane cu care interactionam, in general, sunt aceleasi cam pentru toti si cu toate acestea suntem cu totii putin diferiti, dar si foarte  asemanatori, exact ca si un cliseu dintr-un film.

Ideea cliseului repetativ de film mi-a venit ca urmare a unor studii despre introducerea filmului de 135 (35 mm) in circuitul comercial de catre Leica in anii 1930, exact cand societatea “standard” incepea sa introduca utopia familiei Coca Cola, doar ca fata de formatul cinematografic al fratilor Lumiere, corporatia Leica care a introdus filmul de 35mm,  l-a asezat in alta pozitie, pentru a fi de doua ori mai mare. Ulterior, Yoshihisa Maitani a reintrodus formatul folosit in cinematografie, care acum se numeste ”half frame” (jumate de cadru) in fotografie. Rusii l-au copiat creand celebrele Cheika, lucru relativ amuzant pentru ca daca ai doua imagini pe jumatate de cadru, ai de fapt un cadru? Negativul este considerat traditional ca fiind jumatate din imaginea fotografica (vedeti unde bat), asadar negativul si pozitivul creand un singur cadru.

Abordarea ideii de unicat in arta este deosebit de interesanta, dar nimic nu este unicat statistic vorbind. Noi nu suntem unicat, chiar daca suntem invatati ca suntem, insa nimeni nu este, pentru ca  macroscopic vorbind totul este identic, desi exista diferente de nuanta intre toti indivizii, dar asta nu ii face diferiti,ci doar le confera particularitati. Exact acelasi lucru se intampla si in aceasta serie, imaginile sunt individuale daca nu ar exista elementul comun “mediul” care sa ii standardizeze pe toti. Dar din pricina acestuia totul tinde spre identic.

Scara la care lucrarile sunt facute (menit sa fie printate) este de asa natura incat sa jongleze cu principiile sociale actuale. Printurile colective sunt compuse din 5 cadre, printurile individuale din 2. Nr de 5 este sinonim cu transportul cu atovehicolul, transportul personal, dar totusi in comun. Nr nu este atat de mare incat sa depersonalizeze,  dar nici atat de mic incat sa creeze impresia de individual. Cele care sunt cate 2 sugereaza ideea de raport mediu- asimilant al mediului asadar.

Problema cea mai arzatoare a “artei” in secolul 21 este ca ea nu poate fii identificata. Daca arat este o transpunere exagerata a unui real capacitatea de problematizare este diminuata in cazul in are acestei imagini ii poate fii asociata o valenta “capitalista” sau valenta de arta dispare in totualitate in acest caz? Sensibiliatea lumii moderne forteaza artistii sa creieze suprapuneri, imixtiuni de imagini care sa problematizeze realul.

[…]

`

Problematica lucrarilor este: chiar suntem unicati daca vorbim despre noi ca si oameni? Viata marii mase este atat de standard, incat putem spune cu omul este cel mai antropic produs posibil sii cu o valoare de piata relativ mica din cauza numarului de produse asemantoare cu particularitati similare.

Comentariul care l-am primt de la FVPCI a fost ceva de genul: “explicatie fantastica care nu se vede, explicatia nu este deloc cursiva” Exact imaginile se bazeaza pe un cod comun intre privitor si subiect, exact ca toate lucrarile de pana acum. A nu se vede? poate daca aveam acelasi cod conversational? Da explicatia sare multe puncte si este partial este incursiv, dar nu este gata seria inca nu are o motivatie scrisa clar, nimic nu este definitiv … inca traiesc (si nu am uplodat toate imaginile), deci nu sunt un artist bun. Meritul principal al tuturor artistilor mari este ca sunt morti.

Sau poate ca sunt clar fantasmagorice explicatiile mele.

Advertisements

About this entry