Miscare si dinamica in fotografie

Daca aparatul foto este o extensie a corpului fotografului si limitarile acestuia sunt si limitarile noastre, de ce nu dam curs miscarii care ne este caracteristica? De ce ne luptam cu imaginile care ne prezinta pe noi ca si bucati de carne care tremura in fata timpului? De ce nu ne folosim de acest atuu pentru a prezenta miscarea?

Snobismul de genul “aici este ars” sau parca e “miscata” ma face sa constat ca interlocutorul meu este un erou al imbecilitatii ridicata la grad de norma. Inca nimeni nu mi-a putut veni cu un argument irefutabil pentru “axioma” care limiteaza subiectul fotografiei la un obiect paralitic cazut pe negativ.

Cum poti sa vorbesti despre fiorul copilariei tale cand imaginile tale nu au acea exaltare care iti ridica parul de pe spatele gatului? E ca si cum incerci sa redai admosfera unui concert rock, prin oameni care stau perfect nemiscati, care isi reprima violenta nu in vacarm si urlete animalice, ci prin ordine, in cumintenie organizata/ calculata pe hartie milimetrica intre orele 8-16, la fel de stupid ca si cum ai vorbi despre betie cu luciditate.

Inca un lucru care ma deranjeaza groaznic, imaginile cu orasele acelea statice, acelea cumintenii  fara pic de suflare, un fel de frumoasa-adormita-bine-electrificata-si-“beculoasa”. Daca facem un exercitiu si ne proiectam in mijlocul acestui oras, ne asteptam ca tumultul acelei metropole sa se rezume la o tacere mortuara, intr-o incremenire de plictis. Daca vedem sute, mii de luminite colorate, de ce nu capturam acea exaltare, acea viteza pe care masinile o capata trecand noatea prin orasul coplesit de reclama care ne orbeste noptile de betie cu lumina ei portocalie care spune ca trebuie sa comunicam mai mult?

Contribuita spectatorilor:

Iringo Demeter, are una dintre cele mai bune imagini care exemplifica miscarea corpului uman.

Advertisements

About this entry